Diminețile mi s-au schimbat de când ți-ai luat la revedere de la mine. Nu vroiam să pleci și speram măcar să mă iei cu tine, să mai petrecem o zi împreună.
Vroiam să îți mai ating o dată mâinile parfumate și să simt cum sufletele noastre formează o pereche, cum degetele noastre se vor mereu împreună, cum buzele noastre se leagă ca petalele de trandafiri, cum delfinii se bucură în apus de fericirea noastră, de cât de bine era atunci. Atunci când m-ai făcut să mă simt frumoasă. Atunci când numai eu contam pentru tine, când numai tu mă puteai face fericită. Îmi cumpărai cele mai frumoase vise și mi le dăruiai în fiecare noapte. Le simțeam mai presus de toate și vroiam să devin infinit, să devin suportul minciunilor tale și, chiar și așa, vroiam asta cu orice preț. Te vroiam nebunește și nu-mi explic de ce. Erai elementul lipsă care mă ținea ermetic într-un jurnal eșuat, care nu îmi dădea voie să respir decât visele tale. Dar acum nu știu ce vreau, nu știu ce cred, ai decis să pleci crezând că asta te va face să uiți. Dar n-ai să mă uiți, ți-a rămas parfumul meu impregnat în piele și ai să îl simți așa mereu, de acum încolo, până când, probabil, ai să vrei să îmi mai vezi o dată chipul. Dar știi că va fi prea târziu, nu-i așa? Am să te gonesc când ai să te întorci, am să renunț la jurnal și am să îți înapoiez visele, visele care m-au ținut în viață până acum. Am decis că de acum încolo tu vei fi cel care va avea mai multă nevoie de ele. Tu vei fi cel care te vei târî prin noroi ca să-ți recapeți existența, tu te vei fărâmița și vei tânji spre un pian de lumini, vei vrea să crezi din nou în mare, în delfini. Și când vei veni din nou, nu te voi vrea…..
/to be continued/
